Moartea unei fetite si Bunul Dumnezeu

Photo publié par la Police avec l'accord de ses parents

O fetita de 8 ani, intr-un sat din Franta, pleaca intr-o seara la vecina ei, care locuieste la aproximativ 300 de metri de casa ei. Pentru a-i cere un joc video. Nu se va mai intoarce niciodata acasa. E gasita moarta, cu semne de lovituri de cutit pe corp. Raportul legistic va preciza ulterior ca a suferit agresiuni sexuale si ca decesul a fost provocat de asfixie. Dupa retinerea unui batran, cu antecedente de pedofilie, eliberat datorita testului ADN, un tanar de 25 de ani se prezinta la Jandarmerie. Marturiseste ca nu isi mai aminteste ce se intamplase in seara de sambata, fiind sub influenta alcoolului si posibil a drogurilor. Este identificat prin testul ADN, si incearca sa se sinucida in celula. E salvat de jandarmi.

Un reportaj al televiziunii franceze despre inmormantarea fetitei, a prezentat un interviu cu un apropiat al lui Océane, coplesit de emotie, care nici nu priveste in camera si care face o afirmatie extrem de profunda (izvorata bineinteles din emotia si suferinta sa si a fetitei, impreuna cu intuitiile morale fundamentale pe care le avem):

“Ce qui c’est passé, ça ne doit pas exister.” 

“Ce s-a intamplat, nu trebuie sa existe.”

Aceasta propozitie captureaza esenta problemei pentru o viziune teista a lumii: cum este posibil sa existe astfel de lucruri, daca exista un Dumnezeu creator, omnipotent, omniscient si infinit de bun? Premisa pe care voi incerca sa o sustin este urmatoarea:

Existenta lui Dumnezeu este incompatibila cu existenta unor rele morale, moartea lui Océane fiind paradigmatica pentru acest tip de rau moral nejustificat. 

Un argument care are o astfel de concluzie este practic un tip de Argument Evidential din Rau (Evidential Argument from Evil). Existenta lui Dumnezeu (cu proprietatile sale din traditia iudeo-crestina) este in contradictie cu anumite fapte, cu anumite dovezi de rau moral gratuit, inutil. Un exemplu de astfel de rau moral nejustificat conduce la concluzia ca :

             C. Dumnezeu nu exista.

Argumentul evidential din Rau are structura urmatoare:

1. Dumnezeu este creator, omniscient, omnipotent si infinit de bun.
2. Daca Dumnezeu exista, atunci nu exista rele morale inutile si gratuite.
3. Moartea lui Océane este un rau moral inutil si gratuit (observatie).
4. Dumnezeu nu exista. 

In aceasta formulare argumentul nu este inca explicit, deoarece e nevoie de o dezvoltare a legaturii dintre (1) si (2), practic (2) fiind o consecinta a proprietatilor lui Dzeu din (1) si a altor propozitii auxiliare despre semnificatia lui bun, omnipotent, omniscient si creator. Propozitiile care fac legatura intre cele doua sunt urmatoarele:

(1.1) Un Dzeu infinit de bun impiedica existenta oricarui rau moral inutil si gratuit de care stie si pe care il poate impiedica sa existe.

(1.2) Un Dzeu omniscient si stie de existenta oricarui rau moral inutil si gratuit

(1.3) Un Dzeu omnipotent poate sa impiedice existenta oricarui rau moral inutil si gratuit.

Argumentul explicit arata astfel:

(1) Dumnezeu este creator, omniscient, omnipotent si infinit de bun.

(1.1) Un Dzeu infinit de bun impiedica existenta oricarui rau moral inutil si gratuit de care stie si pe care il poate impiedica sa existe.

(1.2) Un Dzeu omniscient stie de existenta oricarui rau moral inutil si gratuit (prin definitie).

(1.3) Un Dzeu omnipotent poate sa impiedice existenta oricarui rau moral inutil si gratuit (prin definitie). 

(2) Daca Dumnezeu exista, atunci nu exista rele morale inutile si gratuite.

(3) Moartea lui Océane este un rau moral inutil si gratuit (observatie).

(4) Dumnezeu nu exista. 

Structura lui (2)(3)(4) este logic valida, fiind vorba de Modus Tollens. Adevarul concluziei depinde deci de adevarul premiselor. Premise (1) este in general acceptata de crestini. Exista filozofi care propun/cred intr-un Dzeu mai slab, care nu este omniscient (de exmplu viitorul este deschis pt Dumnezeu). Bineinteles, “slabirea” conceptului lui Dzeu submineaza argumentele care se bazeaza versiunea “tare”, clasica a lui Dzeu. Dar in acelasi timp, ele submineaza insasi imaginea lui Dzeu si meritul sau de a fi adorat ca fiinta suprema si perfecta. Ca lucrurile sa fie mai clare, putem face o analiza de caz pe exemplul mortii lui Océane. Dzeu stia de existenta acestui rau inainte ca el sa se realizeze, cf. (1.2). Dzeu putea  sa impiedice moarte lui Océane, fiind omnipotent, cf. (1.3). Dzeu vroia sa impiedice moartea lui Océane, fiind perfect moral, cf. (1.1). Dar moartea lui Océane a avut loc, fiind ceva ce “nu trebuia sa se intample”, daca credem ipoteza ca Dzeu exista. Concluzia este ca singurul mod prin care aceasta suferinta si moartea acestui copil a putut avea loc, este non-existenta unui Dzeu omniscient, omnipotent si infinit de bun. 

Reactii apologetice la un astfel de argument exista. O versiune este invocarea liberului arbitru. Dzeu poate face totul (cel putin tot ce e consistent logic), dar nu poate interfera cu liberul arbitru (acesta este sfant). Criminalul are acest liber arbitru sfant, care este ineluctabil, chiar si pt Creator. Liberul arbitru al lui Hitler era mai pretios decat 6 milioane de vieti de membri ai “poporului ales”. Insa chiar daca am ceda apologetului existenta unui liber arbitru, este insuficienta o astfel de refutare. Din doua motive: liberul arbitru, deci alegerea agentului de a face crima nu este suficienta pt actualizarea ei (exista si alte conditii auxiliare, independente de liberul arbitru care sunt necesare); celalalt motiv este ca tanarul care a ucis-o si violat-o pe Océane era sub influenta alcoolului (un liber arbitru “alcoolizat” e mai putin liber). De exemplu, un criminal care alege liber sa ucida cu pistolul victima depinde in succesul sau de mai multi parametri: functionarea normala a pistolului, conditii de vreme, absenta unor martori etc. Toti acesti parametri pot conduce la obtinerea altor stari de lucruri, a unor lumi posibile in care crima nu are loc.

O alta “solutie” este atacarea premisei (3). Moartea lui Océane nu este un rau gratuit, inutil. Ea serveste unui scop necunoscut, cel putin noua, dar cunoscut lui Dzeu. Un bine mai inalt, mai mare. O astfel de reactie se traduce de fapt in afirmarea ca o lume in care se intampla moartea lui Océane e per total mai buna decat una in care Océane scapa de aceasta suferinta. Ca ea conduce la obtinerea unui bine mai mare, care nu se putea realiza fara suferinta lui Océane. Dzeu nu putea sa obtina acest ipotetic bine decat prin moarte si violului acestei fetite. Halal omnipotenta! Bineinteles, toata aceasta constructie (destul de bolnava) se face fara a se arata cum aceasta suferinta este logic necesara pt realizarea unui bine mai mare, cand avem de a face cu un Dzeu omnipotent care creeaza prin fiat, si fara a se arata nici maca ce ar putea fi acest bine mai mare. Ca sa nu mai vorbesc ca aceasta atitudine justifica oricea rau aparent gratuit si ne modifica radical atitudinea: practic, motivele care ii permit lui Dzeu sa o lase sa moara, ne-ar permite si noua sa o lasam sa moara. Ar fi chiar imoral sa nu o lasam sa moara, pentru ca astfel am face un si mai mare pacat: am impiedica actualizarea acelui necunoscut, magnific, mai mare bine.

Un raspuns este teodiceea construirii sufletului a lui Hick. Un fel de creator care se preocupa de formarea caracterului oilor sale prin suferinta unor copii. In acelasi timp, este un Tata ceresc infinit de bun si demn de adorare. Greu de gasit cuvinte pt a descrie ingeniozitatea mintilor teiste.

Un simplu exercitiu de gandire, un experiment mental conduce foarte clar la concluzia (4) de mai sus. Imaginati-va ca tatal lui Océane, care o iubeste enorm de mult este martor la scena violului si a uciderii ei. Este la 2 m de fapta, si poate in orice moment sa intervina si sa anihileze criminalul. Dar nu o face. Se uita pana la sfarsit cum se consuma crima. Ce concluzie sa tragem despre acest tata? Ca o iubeste foarte mult pe Océane? Ca e un om extraordinar de bun? Ca e un tata model, cum ne-am dorit toti sa avem si sa fim? Banuiesc ca nu. Ce sa spunem despre Tatal ceresc, care a facut la fel? Poate or fi credinciosi carora li s-ar parea un astfel de comportament, privirea pasiva a uciderii propriei tale fiice, o paradigma de sfintenie. Daca vi se pare de condamnat o astfel de atitudine si voi insiva, martori la o astfel de scena, ati face tot ce sta in puterea voastra ca sa o salvati pe fetita si sa-i opriti suferinta, urmati-va intuitiile etice pana la sfarsit. Dzeu, care putea sa-l opreasca pe ucigas, stia de a aceasta crima si e infinit de bun, s-a uitat pana la sfarsit cum Océane e violata si omorata. Aceasta poveste e contradictorie. Iar solutia contradictiei e foarte simpla: acest Dzeu nu exista altundeva decat in imaginatia credinciosilor.

1. Moartea lui Océane - Le Point 2011, franceza