Sfantul Eminescu

"Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viaţa, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

...

Si fiindcă în nimica
Eu nu cred – o, daţi-mi pace !
Fac astfel cum mie-mi pare
Si faceţi precum vă place."

Iehova este numele iudaic al lui Dumnezeu. Dumnezeul pe care Iisus il cheama "Abba", adica tata. Din pacate, sansa lui Eminescu de a intra in rosu in vreo Duminica sau Miercuri in calendarul ortodox este pierduta. Ma indoiesc insa ca i-ar fi facut placere.

Propunerea Ligii Scriitorilor este aberanta, dar este un simptom al unei societati complet dezorientate. Ilustreaza insa foarte clar cum se formeaza sfintii. Exact acelasi proces, perfect natural si uman, a condus la declararea (numirea) diferitilor oameni ca sfinti. Nu exista nimic supranatural, transcendental sau vreun amestec al spiritului sfant in aceasta afacere. Este o afacere complet umana. Este vorba de un consens al unei populatii la un anumit moment. Sa ne imaginam cum se declarau in epocile imemoriale sfintii, cand informatia avea nevoie fizic de timp considerabil ca sa circule. Opozitia sau dezacordul sa aflau in aceeasi imposibilitate de a reactiona in timp util. Si asta conduce la consolidarea unei pozitii care mai apoi devine legenda (i se uita originile terestre) si este "proiectata in absolut". Sfantul se sfinteste mai ales dupa ce devine sfant: trebuie sa definim bine cultul si sa formam portretul. Cultul e definit de oameni. Decizia de a-l numi sfant e luata de oameni. Arie putea sa aiba comportamentul cel mai cuminte din univers: credinta sa non-ortodoxa (adica refuzata de un grup de episcopi care s-au pus de acord asupra unei probleme controversate, si circumstantial, au format o majoritate care a decis ce este corect sa se creada) impiedica orice posibilitate de a-l considera sfant. Origen, care nu a fost cu nimic inferior in evlavie sau taria si sinceritate credintei sale, a fost considerat spre sfarsitul vietii eretic. Bineinteles, de catre alti oameni ai momentului.

Sfintii incep sa faca miracole mai ales dupa moarte. Ioan Paul al doilea este pe calea beatificarii; Vaticanul investigheaza miracolele care incep sa apara. Culmea, sfinti in viata nu prea vedem. Desi toate faptele care il recomanda pentru a fi sfant, sunt aceleasi fapte pe care le-a efectuat cand era in viata. Atunci insa nu erau suficiente: e nevoie de ceva in plus, legenda care isi permite sa infloreasca, pentru ca nimic nu mai e in viata care sa o contrazica.

Stefan cel Mare, recunoscut pt cruzimea sa si infidelitate, copii din flori etc., e sfant. Desi sute de ani nu a fost sfant. Devine sfant la un moment dat: asa au decis clericii. Probabil ca sfantul duh nu s-a decis sa "inspire" o astfel de decizie mai repede. Dumnezeu e nehotarat?

Bietul Eminescu e oricand atacabil, datorita pasiunii sale pt sexul frumos. O biserica care a demonizat sexualitatea si femeia (sa-l citim pe sfantul Paul. Daca nu, sa mergem sa vedem "Agora"), cu greu va sfinti un om care gandea antinomic in aceste probleme. Dar ideea debila de a-l propune pe Eminescu pt calendar ne ilustreaza stingerea luminii ratiunii, tot mai pregnanta in reboundul obscurantismului religios in tara noastra post-comunista. Aceleasi procese au condus la numirea diversilor sfinti. "Sfant" este un atribut decis prin vot. Un vot pur uman. Timpul insa ne ascunde etiologia acestei denominari. Dar timpul insusi nu are eficacitate cauzala: trecerea timpului in sine nu cauzeaza vreo schimbare. Este doar un mod de a ascunde cauzele omenesti, prea omenesti ale elementelor "spirituale" din cultele majoritare, si de lasa loc imaginatiei religioase, care este libera sa umple golurile acestor origini cu elemente "superioare", care vin de sus, de dincolo de nori.

Parlamentul unui stat laic. Identificam laicitatea in spatele premierului Boc, poarta barba si imbracaminte albe. Oare ce cauta preotii si mitropolitii in Parlament si politica? Preafericitii in legislativ si in treburile lumesti? Oare cum i-ar sade lui Boc in primul rand la un "conciliu " bisericesc pe tema pacatului originar sau pe scrierile lui Dionisie Areopagitul? Cam la fel. Teocratia salveaza Romania. La fel cum Khomeney a salvat Iranul.

Foto: www.hotnews.ro

De ce este masturbarea un pacat?

GENEZA 38

2. Acolo, Iuda a vazut pe fata unui Cananit, numit Sua; a luat-o de nevasta, si s-a culcat cu ea.

3. Ea a ramas insarcinata, si a nascut un fiu, pe care l-a numit Er.

4. A ramas iaras insarcinata, si a mai nascut un fiu, caruia i-a pus numele Onan.

5. A mai nascut iaras un fiu, caruia i-a pus numele Sela; Iuda era la Czib, cand a nascut ea.

6. Iuda a luat intaiului sau nascut Er, o nevasta numita Tamar.

7. Er, intaiul nascut al lui Iuda, era rau inaintea Domnului; si Domnul l-a omorat.

8. Atunci Iuda a zis lui Onan: "Du-te la nevasta fratelui tau, ia-o de nevasta, ca cumnat, si ridica samanta fratelui tau."

9. Onan, stiind ca samanta aceasta n'are sa fie a lui, varsa samanta pe pamant ori de cate ori se culca cu nevasta fratelui sau, ca sa nu dea samanta fratelui sau.

10.Ce facea el n'a placut Domnului, care l-a omorat si pe el.

Oxford Dictionary of English Language

onanism

/onniz’m/

  • noun formal 1 masturbation. 2 sexual intercourse in which the penis is withdrawn before ejaculation.

  — DERIVATIVES onanist noun onanistic adjective.

  — ORIGIN from Onan in the Bible, who practised coitus interruptus (Book of Genesis, chapter 38)

DEX

ONANÍE² s.f. Anomalie sexuală care constă în obținerea orgasmului prin autoexcitație (de obicei manuală); masturbație, onanism, malahie. – Din lat. onania, germ. Onanie. 

“Masturbarea” este sinonima cu “onanismul”. Onanismul este foarte probabil   derivat etimologic din Onan, a carui poveste o regasim in Biblie. Bineinteles, in viziunea teologica, onanismul este un pacat. Faptele lui Onan ne clarifica de ce. Cel putin partial. Surprinzator insa, Onan nu s-a facut vinovat de masturbare, desi numele sau este asociat cu acest act.

Onan avea un frate, Er, care facand lucruri care nu erau pe placul lui Dumnezeu, a fost ucis de bunul Dumnezeu, o confirmare a caracterului moral perfect si a bunatatii divine absolute. Traditia cere ca fratele decedatului sa preia obligatiile sexuale ale acestuia, si nu doar sa o ia de nevasta pe vaduva sa, ci mai precis, sa continue linia acestuia. Sa se culce cu ea in scopul procreerii unor urmasi. Onan insa refuza sa dea nastere unor copii impreuna cu femeia fratelui sau, si pentru aceasta crima oribila, care nu place lui Dumnezeu, este ucis de Tatal ceresc. Intr-un mod bizar, aceasta “samanta n’are sa fie a lui”.E greu de explicat cum participarea sa in copulatie nu ar conduce la niste copii care sa poata fi numiti “ai sai”, cum ar fi cazul daca nu ar fi implicata sotia fratelui sau. 

Iata de ce masturbarea, onania este un pacat. Este vorba de interpretarea acestui coitus interruptus practicat de Onan, si deci ejacularea in afara vaginului in scopul evitarii graviditatii, ca fiind echivalent cu rezultatul masturbarii. Se infera ca lui Dumnezeu nu-i place risipirea ejaculatului “in general”. Implicit, nu-i place masturbarea. Aceasta inferenta este insa foarte subreda. In nici un caz nu este evident ca Dumnezeu condamna masturbarea. Dumnezeu fie condamna in gestul lui Onan coitul intrerupt ca act in sine (sexul fara scop procreator) sau refuzul acestuia de a perpetua semintia fratelui sau (ceea ce este un concept foarte imprecis, semintia fratelui moare in fapt odata cu el). Oricum, se pare ca refuzul de a o insamanta pe femeia fratelui tau decedat ofenseaza in asemenea grad pe Dumnezeu, ca pedeapsa este moartea. Mai probabil suntem in a doua situatie, care este direct in conflict cu o traditie iudaica. Ramane insa obscur motivul unei asemenea atitudini divine care sa justifice moarte celui care nu accepta sa aiba un copil cu nevasta fratelui sau decedat. Unei persoane etice, cel putin nu din societatea tribala din Orientul apropiat din epoca bronzului care a redactat aceste texte, nu i se pare cel mai fericit mod de a cinsti si respecta memoria fratelui tau sexul cu nevasta lui, in scopul procreerii.

Este remacabil in acest pasaj biblic, din cartea sacra a crestinismului, de inspiratie divina, lejeritatea cu care Dumnezeu, perfect din punct de vedere moral, omoara. 

Ce facea el n'a placut Domnului, care l-a omorat si pe el.

Este suficient sa nu-i placa Domnului, si esti ucis de Atotmilostivul Creator. Bineinteles, ajungem la Argumentul din Rau: aceste crime nu sunt compatibile cu caracterul Bun absolut al lui Dumnezeu. Motivul acestui act de omucidere, care este rau in morala crestina (Sa nu ucizi.), este absent. Il putem eventual invoca, pentru a incerca sa salvam un act de ucidere gratuit al lui Dumnezeu, care nu ar fi compatibil cu bunatatea sa. Povestea este incoerenta. Ce ar putea fi acest motiv? Nu este insa necesar sa-l formulam : simpla sa existenta, care face compatibil omorul fratelui care refuza sa insamanteze sotia decedatului, cu Bunatatea absoluta al lui Dumnezeu. Daca credinciosul mentine in continuare ca D-zeu este Omnibenevolent, este necesara existenta unui astfel de motiv. Dar existenta acestui motiv, fiind compatibila cu Bunatatea absoluta, este cu atat mai mult compatibil cu o bunatate umana. Un om care l-ar fi ucis pe Onan, invocand acelasi motiv care  justifica moartea lui Onan, pacatosul, este fara vina, pentru ca nu face un rau. Asta daca credinciosul mentine ca Dumnezeu fiind Omnibenevolent, nu face rau omorandu-l pe Onan, ci un bine. Diferenta dintre om si Dumnezeu nu face aceasta aplicare la nivel uman invalida, ci din contra, considerand perfectiunea morala a lui Dumnezeu, este mult mai usor de justificat un omor efectuat de o fiinta limitata, imperfecta.

Ar trebui sa omoram pe cei care nu cinstesc astfel memoria fratilor lor, sau Dumnezeu ar trebui sa-i omoare. Bineinteles, daca nu cumva a fost vorba doar de refuzul lui Onan, si nu de cei care refuza sa-si insamanteze cumnatele vaduve in general. Si in mod clar, cei care practica coitus interruptus sunt vinovati de un pacat intr-o masura mai mare decat cei care se masturbeaza. In functie de interpretarea textului, onania poate chiar fi absolvita de vina. Dar abandonarea “semintiei” fratelui tau decedat, nu.

Religia ca fenomen natural

Vizionam un discurs al lui Dan Dennett pe ted.com link discurs si am realizat ca una din problemele expunerii copiilor la o doctrina religioasa, prin care bineinteles sunt indoctrinati, este incarcarea acesteia cu valoare. Sunt indoctrinati pentru ca in nici un caz nu li se prezinta alternativele, li se impune ca adevarata, refuzul de a participa la ritualurile specifice este bineinteles criticat ca oricare alt act de abatere de la reguli, nu li se lasa libertatea de a gandi sau de a alege, nu exista vreo punere in contact cu alte culte sau religii. Bineinteles, nu vorbim de adulti. Insa aceste proprietati ale unui proces de invatare aplicat in general sunt echivalente cu indoctrinarea. Dar copiii dupa cum stim sunt mult mai susceptibili decat adultii la orice informatie care li se prezinta, cu atat mai mult cu cat sursa ei este atat de importanta psihologic: parintii in primul rand. Ei se afla intr-o perioada in care capacitatea de discriminare intre idei adevarate si false este minima, vorbim de idei abstracte, iar susceptibilitatea la preluarea oricarei categorii de idei (falsa sau adevarata, utila sau nu) este maxima.

Este excelenta definitia indoctrinarii din dictionarul Oxford al limbii engleze:

Indoctrinate

verb cause to accept a set of beliefs uncritically through repeated instruction.

A indoctrina

A cauza acceptarea unui set de credinte necritic prin instruire repetitiva

Indoctrinarea se distinge de educatie prin faptul ca este impusa autoritar, prin absenta oricarei chestionari a doctrinei respective. Bineinteles, copii de diferite varste difera in capacitatea de a judeca. Si printr-un miracol, la 18 ani devin brusc capabili de a judeca singuri.

Insa pe langa introducerea unor credinte ca fiind adevarate, credinte care vor fi foarte greu de modificat la varsta adulta, nu datorita vreunui avantaj al veridicitatii sau justificarii lor evidentiale, ci datorita obisnuintei si achizitionarii la varste cand nu exista vreo selectie rationala a ideilor (mi-am pus mereu intrebarea copil fiind ce legatura poate exista intre privitul unui scanteilor unui aparat de sudura in functiune si urinarea in pat, idee care circula ca o dogma in cercul de prichindei din parcul meu. bineinteles, niciuna). Sa nu uitam ca putem sa inculcam foarte usor copiilor credinte in fiinte care suntem constienti ca nu exista: Mos Craciun. Dezvoltarea spre maturitate este marcata in constiinta fiecaruia de aparitia unui scepticism sanatos: 'mai crezi in Mos Craciun?' De ce sa ne oprim aici? De ce sa nu aplicam aceleasi criterii care conduc la scepticism in privinta lui Mos Craciun si la alte fiinte supranaturale (nu avem dovezi ca Mos Craciun exista, exista explicatii foarte naturale pentru cadourile care apar 'spontan'), cum ar fi Dumnezeu? Exista o teama ca asta ar subrezi credinta in existenta lui? Nu vad de ce ar fi in pericol daca am urma acest demers, dat fiind convingerea ca este real si atat de prezent, nu vad de ce credinciosii ar trebui sa isi protejeze credintele prin impiedicarea unei interogarii critice a motivelor si justificarii acestora. Bineinteles, ne-am astepta la impiedicarea acestui demers daca aceste justificari ar fi subrede sau absente. Probabil Dumnezeu ne-a dat un creier capabil sa judece tocmai ca sa judecam cu el.

Dar sa revin la ideea initiala. Amplificarea problemei indoctrinarii este data de incarcarea ei cu valoare. Credinta este buna, credinta noastra este buna. Copii sunt indoctrinati cu valoarea acestei credinte (bineinteles, este o dogma subinteleasa, nu rezultatul vreunei argumentari), in special in contrast cu alte credinte. E bine sa crezi in Dumnezeu. Punct. Eu as spune ca e bine sa crezi in Dumnezeu, daca el exista. Cred ca pana si dogmaticii cei mai infocati ar fi de acord ca e mai bine sa avem idei corecte despre realitate dacat sa detinem idei false despre ea. Si ca adevarul este de preferat falsului. In mod evident, nu am puncte comune de discutie cu cineva care prefera falsul adevarului. Pana si Pascal facea pariul cu gandul la posibilitatea si pana la urma riscul ca Dumnezeu sa existe cu adevarat.

Aceasta valoare substantiala atribuita acestor credinte face pana la urma analizarea lor dificila, sau renuntarea la ele dificila. Cand criteriul valorii unei credinte despre lume nu este adevarul ei, ci altceva (e si dificil sa spunem ce exact, este cultivarea acestei idei de dragul ei?, ar fi o circularitate evidenta), urmeaza ca adevarul ei nu va cantari in acceptarea si conservarea acestei credinte, sau ar putea chiar sa fie indiferent. Daca pretuim o credinta anume pentru ca face parte din setul de idei cu care ne-am maturizat, pentru ca este un fragment al viziunii despre lume care ne-a fost inculcata de la o varsta frageda, pentru ca ne ofera un anumit confort (o solutie facila si la indemana privind o intrebare despre realitate este un confort, chiar daca nu este adevarata), o vom pastra inainte de a fi examinat critic fundamentele pe care se sprijina si care ar trebui judecate numai in raport cu adevarul ei. Toate aceste motive pentru care ne atasam de o idee nu determina in vreun fel valoarea ei de adevar. Si oricat de puternice ar fi din punct de vedere psihologic, sunt inutile, sau chiar periculoase, din punct de vedere epistemic.

Insa indoctrinarea joaca pe cartea psihologismului, pe cartea obisnuintei, si a repetitiei, si mai ales a valorii care o are credinta respectiva si cel care crede in ea. "Este bine sa crezi" totdeauna contine implicit "Este bine sa crezi in Dumnezeul nostru" si complementara "Este rau sa crezi in Dumnezeul lor". Nu cred ca, credinciosii ortodocsi considera foarte valoroasa credinta unui indian din Delhi in Shiva. In nici un caz pe acelasi palier cu credinta in Cristos, care este adevarata. Problema este ca acesta credinta nu este valoroasa din cauza ca este adevarata, ci este adevarata din cauza ca este valoroasa. Suntem crescuti cu aceasta credinta, ea da valoare lumii in care traim si ne da noua valoare ca si comunitate. Foarte frumos, numai ca asta nu o face adevarata. In loc sa cultive simtul veracitatii, cultul pentru adevar si realitate, gandirea religioasa cultiva iluzia unui adevar derivat din indoctrinare si repetitie a dogmei.

Incarcarea cu valoare a particularismului religios al fiecaruia (Dumnezeul meu, credinta mea, cea adevarata, calea noastra spre salvare etc.) va implica eroarea si lipsa de valoare a credintelor celuilalt. Ele nu sunt numai gresite, sunt si rele. Ele corup. Trebuie sa ne pazim de ele. Sunt ciudate (pocaiti, baptisti si tot restul confesiunilor in viziunea ortodocsilor. ca sa nu mai vorbim despre evrei sau musulmani). Aceasta perspectiva asupra relatiilor dintre credinta, credincios si faptul actual rateaza complet problema adevarului ca unic criteriu al credintelor despre realitate. Si bineinteles, conduce la calea spre ura interconfesionala, diminuarea valorii persoanelor de alta credinta (se ne gandim doar la atei). Ei sunt rai anterior si independent de orice posibil comportament (si nu exista vreo contradictie logica in existenta unor atei cu un comportament la fel de moral ca al oricarui crestin). Indoctrinarea si valorizarea dogmatica a unor credinte sunt motorul prejudecatilor si a irationalismului religios. Si ignorarea faptului ca orice credinta care nu este adevarata nu poate avea o valoare mai mare decat varianta ei corecta despre lume. Bineinteles, daca ramanem de acord ca Adevarul ne va elibera.

Ideea lui Dennett, perspectiva asupra religiei ca fenomen natural, se rezuma la intelegerea faptului ca existenta in sine a unei religii nu o plaseaza ca eveniment absolut, chiar daca este religia mea. Este un eveniment la fel de natural ca si restul religiilor, care oricum erau plasate intr-un registru natural (nefiind revelatii autentice, ci doar cultura, perfect explicata natural). Particularismul religios nu absolutizeaza si nici nu confera o pozitie speciala. Doar adevarul face acest lucru. Dar accederea la adevar se face prin dovezi, coerenta logica si nu prin indoctrinare.

Apelul la Consecinte

Imi venise in minte o alta eroare de logica, "a logical fallacy" care se numeste "Appeal to Consequences": judecam adevarul sau falsitatea unei propozitii in functie de consecintele pe care le are, in special in cadrul valorilor noastre. Faptul ca nu suntem de acord cu consecintele unei idei sau teze nu implica, ca ideea e falsa. E irelevant pentru valoarea ei de adevar.

Mai interesant e cazul opus: cand suntem de acord cu consecintele propozitiei respective.  Sau chiar ne produc placere sau comfort psihologic. In functie de aceste consecinte pozitive (pentru noi) vom aprecia propozitia ca fiind adevarata. Problem e ca la fel de eronat ca si in primul caz. Faptul ca prefer sau resping propozitiile in functie de consecintele care ele le-ar avea (si care reprezinta criteriul de a evalua adevarul, adica subiectivismul, sau mai degraba emotivismul meu) este gresit. Probabil ca ideea de avea o boala terminala imi displace. A face un Apel la Consecinte este de a respinge propozitia initiala care a condus la aceasta idee neplacuta: diagnosticul medicului, rezultatul analizelor biologice sau partea de imagistica medicala. Pentru ca eu refuz aceasta consecinta, voi adopta propozitii care devin incompatibile cu premisele initiale si care conduc la consecinta opusa: medicul este incompetent sau a facut o eroare, analizele sunt gresite, imagistica se poate insela. Bineinteles ca un diagnostic nu este o certitudine stiintifica absoluta (entitate care nici nu prea exista de altfel). Eroarea nu este de a-l chestiona, ci de a-l respinge oferind apelul la consecinte ca justificare. Exista insa pacienti care persista in aceasta eroare, impingand-o pana la limite extreme, ajungand sa accepte tot felul de tertipuri ale diversilor sarlatani, condusi de aceasta data de cealalta forma a apelului la consecinte : medicina alternativa functioneaza acolo unde medicina stiintifica alopata spune ca nu mai sunt sperante. Consecintele acestei idei imi convin, deci este adevarata.

Toti pacientii care mor in suferinta cheltuind resursele financiare si timpul care le-a mai ramas pe diverse solutii miraculoase nu beneficiaza de publicitate. Ce sa faci cu un asemenea caz trist la televiziune? Uneori exista supravietuitori, care de obicei au insa niste explicatii perfect naturale in spate. Problema este ca sunt prezentati ca fiind succese ale acelorasi sarlatani. Se creeaza astfel un bias, o tendinta falsa de a crede ca acesti sarlatani au succes. Explicatia rezida insa in prezentarea trunchiata a esecurilor si succeselor. Esecurile, majoritatea coplesitoare, nu aduc profit sau publicitate. Inchid paranteza.

La nivel religios, se intmpla frecvent ca credinciosii, mai mult sau mai putin constient, sa priveasca anumite afirmatii religioase ca adevarate facand un apel la consecinte. Este la fel de eronat. Bineinteles ca religia iti ofera pe tava anularea angoasei mortii (nu murim de fapt, suntem toti nemuritori), a tristetii despartirii (despartirea de cei dragi nu are un caracter definitiv, ne putem revedea in Viata de apoi), sansa de a invinge mecanismele naturii (poate ca Dumnezeu va interveni). Foarte mult comfort, dar care nu creste cu nici un procent probabilitatea ca ideile religioase ar fi adevarate. Raman la nivelul de Wishfull Thinking.

Sta creationismul in picioare?

In Cotidianul de joi, 5 februarie a aparut un articol

 http://cotidianul.ro/sta_evolutionismul_in_picioare-72461.html care ilustreaza foarte bine nivelul de dezbatere al evolutiei in societatea romaneasca. Cu un titlu provocator si comercial "Sta evolutionismul in picioare?", el prezinta cele doua tabere, pro si contra, desi opiniile exprimate nu au nimic de a face cu adevarul sau statul evolutionismului in picioare. 

Vorbim de Darwin pentru ca se implinesc 150 de ani de la publicarea Originii Speciilor si 200 de ani de la nasterea lui Darwin. Si bineinteles pentru ca ideile sale sunt subiectul unei dezbateri "la fel de încinse ca în secolul al XIX-lea." Probabil  pentru fundamentalistii care au ramas la acelasi nivel. Pentru ca nu mai vorbim de Darwin singur cand spunem evolutie, sau despre o singura carte; dovezile si evolutionismul s-au dezvoltat enorm odata cu trecerea timpului si cu dezvoltarea celorlalte ramuri stiintifice implicate in studiul evolutiei. Datele si dovezile in sprijinul evolutiei sunt incontestabile, si le depasesc cu mult pe cele de pe vremea lui Darwin - luand de examplu numai craniile de Homo descoperite in secolul XX. 

Si se pare ca probleme se adancesc pt "darwinism": În plus, au apărut oameni de ştiinţă sceptici în faţa teoriei lui Darwin. Bineinteles, doar o afirmatie, nu avem vreun articol citat dintr-un jurnal stiintific prin care un om de stiinta sa-si exprime scepticismul. Scepticismul nu e exprimat de oamenii de stiinta, ci de membrii curentului intelligent design din SUA, creationistii deghizati care incearca sa strecoare dogma religioasa in manualele scolare sub masca unei "teorii stiintifice". Evolutia e un fapt stiintific. Oricine cauta articole in Nature, Science, Scientific American se poate convinge. Nature, cel mai prestigios jurnal stiintific, are o categorie de subiecte numita "evolution and ecology". Situatia e clara ca lumina zilei, dar conflictul cu dogmele religioase ramane. Si nu cred ca fundamentalistii vor renunta prea curand la ele; bineinteles, solutia e sa discrediteze stiinta, si tinandu-si astfel "adevarurile revelate" la adapost si confortul psihologic intact.

Dan Puric: Darwin a greşit-o rău de tot, săracul. El, săracul, a fost de bună-credinţă, dar au greşit cei care au insistat cu teoria sa şi au mers cu ea până în pânzele albe. Într-adevăr, există o evoluţie în cadrul speciei, dar asta nu înseamnă că o specie se poate transforma în altă specie. Petre Ţuţea întreba odată: „Ai fost tu de faţă când a sărit maimuţa din copac şi s-a transformat în om?“. M-a întrebat fiu-meu odată dacă pe om l-a făcut Dumnezeu sau dacă se trage din maimuţă. I-am răspuns: „Tată, pe om l-a făcut Dumnezeu, dar sunt unii care se trag din maimuţă, te iau mâine cu mine la teatru şi ţi-i arăt!“

Expertul Dan Puric se destainuie. Nu stiu ce relevanta au ideile unui bigot ca Dan Puric, actor, intr-o discutie despre valabilitatea evolutionismului.  Afirmatii de genul "saracul", " a gresit-o rau de tot" nu pot trada altceva decat absenta vreunui argument. Cel mai probabil, actorul respectiv nu are o cunoastere mai detaliata a evolutiei decat fiul sau. Se pare ca am anticipat problematica "trasului din maimuta" in postul precedent. Celalalt bigot, Petre Tutea, citat ca suport, ne refuta evolutia cu un argument la fel de percutant: "nu ai fost acolo". Astfel de atitudini puerile nu au nici o legatura cu o epistemologie, oricat de rudimentara. Absolut delirant. Sa inteleg ca nefiind martori (si am avea nevoie de martori cu o durata de viata de cateva sute de mii de ani), evolutia este falsa. Nu am avut martori nici la disparitia dinozaurilor si nici la existenta lor. Deci nu au existat dinozauri. Ca sa ramanem in aceeasi nota geniala, oare Tutea a fost acolo cand Dumnezeu l-a creat pe Adam? Sau cand Iisus a iesit din mormant? (din pacate pentru teoria cunoasterii tutiana, nu au existat martori nici macar in traditia biblica). Deci nimeni nu a fost acolo. Ma tem ca Iisus nu a inviat. Cam la astfel de concluzii ne conduce modul acesta de rationare. Ca sa ofer totusi o cheie salvatoare, un singur cuvant : fosile. 

Alexandru Iftime, biolog: Eu nu sunt creaţionist, însă nu cred în evoluţionism, pentru că nu există dovezi convingătoare în favoarea teoriei evoluţioniste. Aceasta presupune ca bază că speciile de animale provin dintr-un strămoş comun, adică se transformă dintr-o specie în altă specie, ceea ce nu se confirmă prin date empirice. Izolarea reproductivă are rolul de a diferenţia specia. Animalele domestice, deşi au fost supuse unei selecţii artificiale mult mai dure decât cea naturală, rămân perfect compatibile din punct de vedere reproductiv cu cele sălbatice, vezi calul cu căluţul sălbatic din Mongolia, câinele cu lupul. Am motive să cred că teoria este incorectă, dar ea a prins atât de bine tocmai pentru că oferă o explicaţie coerentă la originea vieţii pe pământ, chiar dacă nu e adevărata explicaţie. De asta este atât de răspândit evoluţionismul. Eu nu simt nevoia să pun o altă explicaţie în locul ei, atâta vreme cât nu am datele necesare. Asta este frumuseţea ştiinţei, lucrează cu ceea ce are.

Domnul Alexandru Iftime nu e creationist si nu simte nevoia de o explicatie, mai ales ca nu are datele necesare. Este biolog si, ceea ce e si mai trist, autorul, impreuna cu sotia dumnealui, a manualului de biologie clasa a XIa si a XIIa. Dna a mai scris  Introducere in antievolutionismul stiintific 2003, editura Anastasia. Dovezile din filogenetica, paleontologie, genetica, biologie moleculara, vestigii anatomice ii sunt necunoscute biologului nostru. In general numim asta ignoranta. Un link util pe talkorigins : http://toarchive.org/faqs/comdesc/. Izolarea reproductiva nu are vreun "rol" prederminat. Izolarea reproductiva este o conditie a speciatiei. Ea se intampla fara vreun scop prefixat.  A spune ca are un rol in diferentierea speciei, este analog cu a spune ca ploaia are rolul de a umidifica solul. Deja se tradeaza modul de gandire creationist. Iar faptul ca speciile domestice sunt "perfect compatibile" cu cele salbatice, in ceea ce priveste reproducerea e  fals. Speciile domestice si cele salbatice nu se imperecheaza in mod natural. Lupul si cainele domestic sunt foarte apropiati taxonomic, dar intrebarea este daca am lasa in salbaticie o haita de pechinezi, ei s-ar imperechea spontan cu lupii? Chiar daca doua populatii sunt capabile fiziologic de a se imperechea, nu inseamna ca o vor face in mod spontan sau comun, la fel ca membrii fiecarei populatii in parte. Oricum, toate speciile genului Canis sunt foarte apropiate genetic si se pot incrucisa. [1] Iar intre calul domestic si cel mongol, salbatic exista o diferenta de 2 cromozomi. Sa sugerezi ca doua populatii care au doi cromozomi diferenta reprezinta aceeasi specie este hazardat, ca sa folosesc un eufemism. Cu toate ca cele doua populatii pot da descendenti fertili. 

  De exemplu, calul si magarul sunt doua specii diferite, care pot fi imperecheate. Rezultatul este catarul. Problema este ca, catarii sunt sterili.  http://en.wikipedia.org/wiki/Mule

Oricum, toata discutia asta cu imperecherea dintre speciile salbatice si cele domestice nu are nici o relevanta pentru adevarul evolutiei. Definitia speciei nu este precisa, iar cea formulata de Mayr, pe care se bazeaza biologul nostru, are deficientele ei. Oricum, chiar Mayr insista asupra faptului ca trebuie sa judecam speciile (populatii care nu se reproduc, nu se incruciseaza chiar daca sunt puse in acelasi mediu) dupa capacitatea de incrucisare in salbaticie. Pentru ca imperecherea presupune mai mult decat simpla posibilitate de a se reproduce inteleasa in mod fiziologic. Daca indivizii celor doua populatii nu se imperecheaza spontan, sau doar in mod accidental, fluxul de gene dintre cele doua populatii poate fi considerat suficient de limitat pentru a fi numite specii diferite. Iar exact asta confirma studiile de genetica efectuate pe lupi si cainele domestic.

Insa, trecand peste aceasta lipsa de argumente contra-evolutioniste, ce sustine creationismul? Ce dovezi ne prezinta credinciosii in general? Ele se pot rezuma la cateva pasage de cateva pagini, scrise de niste pastori israeliti din epoca bronzului. Creationismul biblic sta in picioare la fel cu stau si miturile creationiste hinduse, grecesti sau amerindiene. Curios insa, desi dovezile pentru creationism sunt la fel de absente pentru diferitele traditii religioase, crestinii tind sa dispretuiasca si sa eticheteze explicatiile creationiste ale altor religii ca neadevarate, mitologice. Ce le diferentiaza insa de ale lor? Simplul fapt ca s-au nascut in societatea care le accepta si ca le-au fost inculcate si repetate din copilarie. 

Argumentele teologice mai sofisticate, de tipul Argumentului Cosmologic sau Teleologic nu dovedesc (in cazul in care ar fi corecte) decat ca un zeu creator, care ar putea fi foarte diferit de cel din traditia abrahamica, a creat lumea. In nici un caz ca a creat-o in 6 zile, sau ordinea in care a creat pestii si ratele. Un alt mod de a privi lucrurile, la fel de gresit, este ca credinciosii muta sarcina dovezii pe umerii adversarului ideologic: dovedeste ca nu e asa! Trecand peste faptul ca sarcina dovezii este a aceluia care afirma ipoteza respectiva, imposibilitatea de a dovedi contrariul nu inseamna ca ipoteza e adevarata. Pentru ca povestea creationista poate fi construita sau interpretata astfel incat sa fie nefalsificabila. Problema e ca tezele nefalsificabile nu sunt necesar adevarate. Ceva poate sa fie fals, dar in acelasi timp nefalsificabil. Ipoteza ca un savant nebun a creat sau modificat lumea acum 10 minute, impreuna cu toate amintirile noastre, ca sa para ca si cum ar fi mai veche, este imposibil de refutat, pentru ca este compatibila cu orice dovada care am putea-o invoca. Asta nu inseamna ca asa stau lucrurile. Mitul creationist trebuie sustinut cu dovezi. Insa acestea sunt complet absente. In plus, probabilitatea ca mitul biblic sa fie adevarat este la fel de mare ca oricarui alt mit religios. Si nu se ridica foarte departe de zero. Faptul ca are milioane de suporteri nu misca aceasta probabilitate nici macar cu o zecimala: numarul credinciosilor e irelevant, probabilitatea creatiei nu depinde de cati sustinatori are. A existat un moment cand numarul hindusilor depasea cu mult pe cel al evreilor sau al crestinilor. Asta nu facea miturile lor mai probabile decat cele crestine. 

In loc sa ne intrebam, in fata dovezilor filogenetice, genetice, paleontologice, biologice daca evolutia sta in picioare, ar trebui sa ne intrebam daca creationismul sta in picioare. Si mai ales pe ce sta creationismul.

[1]Arch. Biol. Sci., Belgrade, 58 (4), 225-231, 2006

 

Evolutie si ateism

Am observat un tip de "argument" in ceea ce priveste relatia evolutie - ateism. Pseudo-argumentul, cu un efort de a-l formaliza putin si de a-i da o structura logica, arata cam asa: daca esti ateu, crezi ca omul se trage din maimuta. Evident omul nu se trage din maimuta (aspectul e cat mai caricatural, de aici vine "forta" argumentului, eventual se poate utiliza expresia "maimuta paroasa"). Deci gresesti, si deci, ideea ta ca nu exista Dumnezeu trebuie sa cada odata cu evolutia, pe care atat de clar am refutat-o.

Exista mai multe erori in aceasta atitudine. Cea mai pregnanta este cea ca evolutia se defineste ca "omul se trage din maimuta". Se pleaca de la o premisa falsa. Avem si un caz de Straw Man (Om de paie), eroare de logica informala prin care se incearca malformarea pozitiei adversarului intr-una mult mai slaba, care este respinsa mai usor. Deformarea caricaturala a evolutiei este frecventa, si tradeaza de obicei pe langa o doza de rautate, o lipsa completa de documentare stiintifica.

In al doilea rand, adevarul sau falsitatea evolutiei, valoarea ei de adevar pe scurt, nu implica valoarea de adevar a ateismului cu necesitate. Evolutia intra in contradictie explicita cu mitul creationist, in special in forma biblica. Daca evolutia este adevarata, orice teism care include creationismul biblic este fals. Insa nu si un alt tip de teism (de exemplu, deismul). Daca evolutia este falsa, nu urmeaza ca exista vreun Dumnezeu, sau Dumnezeul biblic in special. Sau ar putea exista mai multi zei creatori, sau designeri, cum sugereaza Hume.

Evolutia este o descoperire stiintifica majora, care insa ne permite, sa fim "intellectually fulfilled atheists" - atei intelectual impliniti (Richard Dawkins, expresia e la singular in original). Ea ne furnizeaza o explicatie stiintifica a diversitatii lumii vii si a existentei noastre. Bineinteles, pseudoexplicatiile mitice, prestiintifice sunt facile si scepticul este deseori pus in situatia de a prezenta o teorie alternativa. Dar adevarul unei ipoteze nu depinde de disponibilitatea unei ipoteze alternative. Daca Aristotel nu i-ar fi putut prezenta unui grec contemporan e teorie meteorologica in forma actuala, sau o alternativa stiintifica, nu inseamna ca grecul ar fi avut dreptate in credintele sale religioase care explica fenomenele atmosferice facand apel la sentimentele si gesturile lui Zeus sau ale altor zei. Explicatiile miraculoase au avantajul ca sunt facile si imediat disponibile (Dumnezeu a facut-o, nu stim si nu ne intereseaza cum). Insa simplul fapt de a avansa o ipoteza nu o face si adevarata. Iar faptul ca e singura, sau ca nu exista pentru moment o explicatie stiintifica, nu o aduce mai aproape de adevar. Adevarul ei depinde de dovezile care pot fi aduse in sprijinul ei, iar succesul sau de puterea ei explicativa. Explicatiile miraculoase nu au o putere explicativa prea mare: sunt ad-hoc, fac apel la evenimente singulare (interventii divine) si nu permit predictia de evenimente observabile; practic, ele nu explica de ce un eveniment a avut loc, ci doar reduc misterul cu un pas inapoi, intr-un taram divin si inaccesibil.

Aristotel nu se afla intr-o pozitie epistemologica mai slaba decat contemporanul sau cand nu putea oferi o descriere cauzala, la nivelul stiintific de azi, a fulgerului. Raspunsul corect este uneori : "Nu stim." Lipsa de justificare a credintei in fugerele lansate de mana furioasa a lui Zeus si improbabilitatea ei (explica ceva complex prin altceva si mai complex, vezi Briciul lui Occam), ne obliga sa o respingem ca falsa probabil. Si oricum, cum am putea-o testa sau falsifica? Insist asupra acestui aspect pentru ca apare frecvent ideea ca "Sunt unele lucruri pe care stiinta nu le poate explica." deci credintele mele miraculoase pot! Sunt oare lucruri pe care credintele miraculoase nu le pot explica? Nu, deoarece asta le face miraculoase de fapt. Dar insa aceasta idee ca ele pot explica orice ar trebui sa ne indice faptul ca ele nu explica nimic. Trebuie facuta diferenta intre inexplicat si inexplicabil. Pentru toate fenomenele care sunt explicate acum (boli, cutremure, fulgere etc.) a existat un moment cand nu era o teorie stiintifica adecvata pentru ele. Insa a afirma ca nu va exista nici o teorie stiintifica pentru ele este o afirmatie extraordinar, metafizica, care are nevoi de o justificare extraordinara. Cum vom decide ca fenomenul X, neexplicat stiintific la momentul actual, va ramane pe veci neexplicat? In orice caz nu cu intuitii bisericesti de genul de mai sus.

Povestea creationista era la fel de mitica si implauzibila inainte de Darwin, cat si dupa el. Dupa el insa avem un argument suplimentar pentru a o refuza. Xenofan respingea zeii antropomorfici ai contemporanilor fara sa aiba nevoie de cunoasterea fizica sau biologica actuala. Ce ne aduce Darwin in schimb este un raspuns stiintific la intrebarea "De ce sunt oameni, si cum am ajuns astfel?" Ne explica diversitatea lumii vii. Aici sta implinirea intelectuala de care vorbeste Dawkins.

Pana la urma, ce este evolutia? In nici un caz faptul ca "omul se trage din maimuta". Evolutia ne spune ca omul si maimutele au un stramos comun, de fapt ne spune ca omul si toate vietuitoarele au un stramos comun. Bineinteles ca pe arborele filogenetic avem un stramos comun cel mai apropiat, cu maimutele antropoide (cimpanzeul, gorila, urangutanul).

What makes us human? We share more than 98% of our DNA and almost all of our genes with our closest living relative, the chimpanzee. ... Until now, genome sequence information has shown us how many seemingly very different organisms are amazingly like humans. At a conservative estimate we share about 88% of our genes with rodents and 60% with chickens

Sursa: Nature 437, 47 (1 September 2005) doi:10.1038/437047a

Deci 98% din materialul nostru genetic este identic cu al cimpanzeului. Asta poate rani sentimentele unor credinciosi, care privesc asta ca pe o diminuare a caracterului lor nobil de apogeu al creatiei divine.

Evolutia reprezinta fenomenul de schimbare al frecventei alelelor intr-o anumita populatie, pe o durata de multiple generatii. Alelele sunt practic genele, care sunt reprezentate in perechi, corespunzand celor 2 seturi de cromozomi din pachetul nostru genetic. Ele codifica proprietatile vizibile, fenotipul. Ca sa citez definitia lui Douglas Futuyma din Evolutionary biology:

Biological evolution ... is change in the properties of populations of organisms that transcend the lifetime of a single individual.

Evolutia biologica este schimbarea propertietatilor populatiilor de organisme care transcend durata vietii unui singur individ.

Ce este important de subliniat e ca indivizii nu evolueaza. Evolutia are loc la nivel populational, si deci implica mai multe generatii in care caracterele codificate si transmise genetic se modifica. Exista o variabilitate genetica care genereaza schimbarea. Mecanismul de schimbare a frecventei proprietatilor organismelor (sau altfel spus frecventa alelelor respective, de exemplu un anumit tip de penaj de camuflaj pt pasari) e selectia naturala, driftingul genetic, selectia sexuala. Evolutia nu e "supravietuirea celui mai puternic" (expresia lui Herbert Spencer daca nu ma-nsel), ci eventual supravietuirea celui mai adaptat, a celuia care are caracterele care ii confera cele mai mari avantaje intr-un mediu dat.

Pentru a nu transforma acest post intr-unul despre evolutie, ma voi opri aici. Corectarea ignorantei stiintifice despre evolutie si a prejudecatilor "crestine" asociate sunt indispensabile pentru intelegerea ei si a relatiei ei cu ateismul. Bineinteles ca asta cere un efort intelectual ceva mai mare decat a repeta ca tot ce se intampla e 'din vointa Domnului' care a creat totul prin Fiat divin.