Nici în Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viaţa, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.
...
Si fiindcă în nimica
Eu nu cred – o, daţi-mi pace !
Fac astfel cum mie-mi pare
Si faceţi precum vă place."
Propunerea Ligii Scriitorilor este aberanta, dar este un simptom al unei societati complet dezorientate. Ilustreaza insa foarte clar cum se formeaza sfintii. Exact acelasi proces, perfect natural si uman, a condus la declararea (numirea) diferitilor oameni ca sfinti. Nu exista nimic supranatural, transcendental sau vreun amestec al spiritului sfant in aceasta afacere. Este o afacere complet umana. Este vorba de un consens al unei populatii la un anumit moment. Sa ne imaginam cum se declarau in epocile imemoriale sfintii, cand informatia avea nevoie fizic de timp considerabil ca sa circule. Opozitia sau dezacordul sa aflau in aceeasi imposibilitate de a reactiona in timp util. Si asta conduce la consolidarea unei pozitii care mai apoi devine legenda (i se uita originile terestre) si este "proiectata in absolut". Sfantul se sfinteste mai ales dupa ce devine sfant: trebuie sa definim bine cultul si sa formam portretul. Cultul e definit de oameni. Decizia de a-l numi sfant e luata de oameni. Arie putea sa aiba comportamentul cel mai cuminte din univers: credinta sa non-ortodoxa (adica refuzata de un grup de episcopi care s-au pus de acord asupra unei probleme controversate, si circumstantial, au format o majoritate care a decis ce este corect sa se creada) impiedica orice posibilitate de a-l considera sfant. Origen, care nu a fost cu nimic inferior in evlavie sau taria si sinceritate credintei sale, a fost considerat spre sfarsitul vietii eretic. Bineinteles, de catre alti oameni ai momentului.
Sfintii incep sa faca miracole mai ales dupa moarte. Ioan Paul al doilea este pe calea beatificarii; Vaticanul investigheaza miracolele care incep sa apara. Culmea, sfinti in viata nu prea vedem. Desi toate faptele care il recomanda pentru a fi sfant, sunt aceleasi fapte pe care le-a efectuat cand era in viata. Atunci insa nu erau suficiente: e nevoie de ceva in plus, legenda care isi permite sa infloreasca, pentru ca nimic nu mai e in viata care sa o contrazica.
Stefan cel Mare, recunoscut pt cruzimea sa si infidelitate, copii din flori etc., e sfant. Desi sute de ani nu a fost sfant. Devine sfant la un moment dat: asa au decis clericii. Probabil ca sfantul duh nu s-a decis sa "inspire" o astfel de decizie mai repede. Dumnezeu e nehotarat?
Bietul Eminescu e oricand atacabil, datorita pasiunii sale pt sexul frumos. O biserica care a demonizat sexualitatea si femeia (sa-l citim pe sfantul Paul. Daca nu, sa mergem sa vedem "Agora"), cu greu va sfinti un om care gandea antinomic in aceste probleme. Dar ideea debila de a-l propune pe Eminescu pt calendar ne ilustreaza stingerea luminii ratiunii, tot mai pregnanta in reboundul obscurantismului religios in tara noastra post-comunista. Aceleasi procese au condus la numirea diversilor sfinti. "Sfant" este un atribut decis prin vot. Un vot pur uman. Timpul insa ne ascunde etiologia acestei denominari. Dar timpul insusi nu are eficacitate cauzala: trecerea timpului in sine nu cauzeaza vreo schimbare. Este doar un mod de a ascunde cauzele omenesti, prea omenesti ale elementelor "spirituale" din cultele majoritare, si de lasa loc imaginatiei religioase, care este libera sa umple golurile acestor origini cu elemente "superioare", care vin de sus, de dincolo de nori.
